1. Argumentul discriminării inverse este:
a) un argument în favoarea acţiunii afirmative, pentru că se bazează pe ideea că dacă oamenii nu au fost trataţi în mod egal pentru că aveau anumite proprietăţi, înseamnă că nu au fost trataţi în mod drept, iar acţiunea afirmativă are rolul de a compensa această nedreptate;
b) un argument împotriva acţiunii afirmative, pentru că se bazează pe ideea că acţiunea afirmativă presupune avantajarea unor persoane sau grupuri în virtutea faptului că au aceleaşi proprietăţi irelevante moral pe care le invocă şi acţiunea afirmativă;
c) un argumente împotriva acţiunii afirmative pentru că consideră proprietăţile pe care acţiunea afirmativă le invocă ca fiind relevante moral, şi astfel ca nefiind necesar ca efectele lor să fie compensate.
2. Neluarea în considerare a rasei, credinţei, apartenenţei la un grup constituie un tip de:
a) acţiune afirmativă procedurală;
b) acţiune afirmativă ca tratament preferenţial;
c) acţiune afirmativă ca rezultat.
3. Dacă în cazul unui examen, apartenenţa la o minoritate rasială, sexuală, religioasă, etc.,
este unul dintre criteriile de departajare, atunci această situaţie poate fi considerată un gen de:
a) acţiune afirmativă ca rezultat, pentru că se urmăreşte creşterea ponderii, în rândurile candidaţilor, a persoanelor care aparţin acelei minorităţi;
b) acţiune afirmativă ca tratament preferenţial, pentru că apartenenţa la o minoritate este un criteriu de departajare;
c) acţiune afirmativă ca promovare a excelenţei, pentru că se urmăreşte ridicarea nivelului de calificare al persoanelor care aparţin acelei minorităţi.
4. În Civil Rights Act, expresia „acţiune afirmativă” are sensul de:
a) acţiune politică prin care sunt favorizate anumite grupuri pe temeiuri religioase, etnice, rasiale, de sex sau de preferinţe sexuale;
b) modalităţi de a acţiona pentru ca oamenii să nu mai fie discriminaţi;
c) asigurarea de oportunităţi egale printr-un tratament parţial.
- De ce dintre toate proprietăţile regulii majorităţii, ca procedură democratică esenţială, anonimitatea este cea mai importantă?
a) pentru că ea arată care este alegerea unui grup, oricare ar fi preferinţele membrilor acestuia, dintre un set de alternative;
b) pentru că alegerea trebuie să depindă de felul în care ne raportăm la membrii grupului;
c) pentru că alegerea trebuie dă depindă de felul în care ne raportăm la alternativele între care urmează să se aleagă;
d) pentru că, întrucât ea presupune că alegerea nu trebuie să depindă de felul în care ne raportăm la membrii grupului, aceştia (membrii grupului) sunt consideraţi sau trataţi egali, chiar dacă nu sunt astfel.
- În următorul text al lui Ch. Tilly „democraţia funcţionează mai bine, iar democratizarea e mai probabil să apară, atunci când procesul politic reduce transformarea inegalităţilor categorice, cotidiene în politici publice”, este vorba despre:
a) faptul că inegalităţile categorice pot fi transformate prin politici publice coerente;
b) o relaţie dintre inegalităţile categorice cotidiene şi democratizarea aranjamentelor sociale;
c) o posibilă situaţie în care inegalităţile categorice pot contribui la democratizarea aranjamentelor sociale.
- Prin „inegalitate categorică durabilă”, Ch. Tilly înţelege:
a) tipurile de inegalităţi care pot fi admise într-un aranjament social;
b) diferenţe organizate în ceea ce priveşte avantajele prin raportare la gen, rasă, naţionalitate, etnie, religie, comunitate;
c) tipul de inegalitate care se referă la condiţiile de ocupare a unui post sau a unei funcţii într-un aranjament social.
- În schema folosită de A. Miroiu pentru a explica modul în care se aplică principiul maximizării utilităţii totale (răspuns multiplu):
A B
1 50 70
2 40 90
a. 1 şi 2 reprezintă aranjamente sociale;
b. A, B reprezintă aranjamente sociale;
c. 1, 2 reprezintă persoane sau grupuri de persoane;
d. A, B reprezintă persoane sau grupuri de persoane;
e. 50 reprezintă beneficii pentru persoana 1 în aranjamentul B;
f. 40 reprezintă beneficii sau utilităţi pentru A în aranjamentul 2.
- Din punctul de vedere al lui John Rawls, personalitatea morală a fiinţelor umane este:
a) o proprietate naturală, cum sunt talentele sau abilităţile individuale;
b) capacitatea de a avea o idee despre ce este bine şi rău din punct de vedere moral, dar nu în mod necesar şi un simţ al dreptăţii dezvoltat;
c) capacitatea de a-şi formula un plan de viaţă care să exprime ceea ce este bine pentru ele, şi de a avea un simţ al dreptăţii.
- Ideea că egalitatea dintre oameni trebuie acceptată pentru că beneficiile obţinute astfel sunt cele mai dezirabile este o idee cu caracter:
a) deontologic;
b) consecinţionist;
c) principial.
- Teza potrivit căreia egalitatea dintre indivizi înseamnă ca fiecare să conteze ca unul şi nimeni mai mult decât unul, este:
a) kantiană tradiţională;
b) empiristă modernă;
c) utilitaristă clasică.
- Afirmaţia lui John Rawls, potrivit căreia „chiar dacă indivizii se pare că au capacităţi variabile pentru un simţ al dreptăţii, acest fapt nu e un motiv pentru a-i priva pe cei cu o capacitate mai redusă de protecţia deplină a dreptăţii. Odată ce un anumit minim este atins, o persoană este îndreptăţită la o libertate egală, la fel ca oricare alta.” (A Theory of Justice), este:
a) un argument împotriva ideii că oamenii au o valoare morală intrinsecă;
b) un argument împotriva ideii că oamenii au toţi un simţ moral;
c) un argument în favoarea ideii că oamenii sunt totuşi egali din punct de vedere moral, în ciuda faptului că au un simţ al dreptăţii variabil.
- Din punctul de vedere al lui John Rawls capacitatea indivizilor de a avea personalitate morală ca proprietate pe care o au toate fiinţele umane este:
a) o condiţie necesară pentru a susţine egalitatea dintre oameni, pentru că dacă oamenii nu ar avea această proprietate nu ar fi oameni;
b) o condiţie suficientă pentru a susţine ca oamenii sunt egali, pentru că dacă susţinem că oamenii au această proprietate înseamnă şi că ei sunt egali din punct de vedere moral;
c) o condiţie suficientă pentru a susţine că oamenii sunt egali, pentru că societatea ca asociaţie constituită în vederea obţinerii de avantaj reciproc între persoane este în mod necesar şi o societate de persoane egale.
- Din punctul de vedere al lui Kai Nielsen ideea că egalitatea nu se bazează pe raţiune este echivalentă cu ideea că:
a) ea nu are nevoie de justificare pentru că este evidentă;
b) ea nu are nevoie de justificare pentru că presupune o anumită dorinţă şi angajare existenţială;
c) ea are nevoie de justificare pentru că se bazează pe o alegere.
- Punctul de vedere comun lui Thomas Hobbes şi David Gauthier, potrivit căruia oamenii sunt valoroşi sau nu în funcţie de preferinţele noastre subiective, este:
a) imoral, pentru că nu atribuie fiinţelor umane o valoare intrinsecă;
b) moral, pentru că este perfect posibil ca unele preferinţe morale subiective să considere oamenii demni de respect moral;
c) moral, în măsura în care preferinţele subiective ţin seama de unele norme morale, mai curând decât de faptul că fiinţele umane au o proprietate intrinsecă.
- Dacă egalitatea este considerată o supoziţie fundamentală, atunci ea:
a) are nevoie de justificare în general;
b) are nevoie de justificare în cazuri concrete;
c) nu are nevoie de justificare.
- Afirmaţia lui Isaiah Berlin: „Dacă am o prăjitură şi trebuie să o împart între zece persoane, atunci dacă îi dau fiecăruia o zecime – lucrul acesta nu cere în mod automat o explicaţie”, (Equality) este un argument în favoarea ideii de:
a) egalitate ca supoziţie de bază;
b) egalitate ca principiu;
c) egalitate ca o condiţie transcedentală a unei teorii politice.
- Testul invidiei aparţine lui:
a) Ronald Dworkin;
b) John Rawls;
c) Isaiah Berlin.
- Testul invidiei afirmă că:
a) oamenii au resurse egale atunci când nimeni nu invidiază alte persoane pentru ceea ce au acestea;
b) oamenii ar trebui să aibă o cantitate egală de bunuri de orice fel, astfel încât nimeni să nu invidieze pe nimeni;
c) oamenii ar trebui să aibă capacitatea de a negocia şi schimba bunurile de care dispun în cantitate egală astfel încât ei să nu invidieze pe nimeni.
- Testul invidiei are în vedere:
a) egalitatea de bunăstare, pentru că cantitatea de bunuri de care dispune cineva constituie o parte a bunăstării;
b) egalitatea de resurse, pentru că bunurile de care dispune o persoană la un moment dat constituie resursele acelei persoane;
c) egalitatea politică şi nu egalitatea distributivă.
- În teza lui Ronald Dworkin că în distribuirea bunurilor în societate, preferinţele politice nu ar trebui să conteze, prin preferinţe politice se înţelege:
a) preferinţele care au în vedere drepturile de vot;
b) preferinţele care au în vedere modul în care bunurile, şansele sau resursele sunt distribuite în societate;
c) preferinţele legate de apartenenţa politică a indivizilor.
- Potrivit lui Ronald Dworkin, preferinţele impersonale nu trebuie să conteze în definirea egalităţii distributive pentru că:
a) preferinţele impersonale îl implică în mod esenţial pe cel care le are (faţă de alte persoane), în privinţa bunăstării sale, iar egalitatea distributivă depinde de egalitatea de bunăstare;
b) preferinţele impersonale nu îl implică în mod esenţial pe cel care le are din punct de vedere al bunăstării, şi ca urmare succesul sau insuccesul său ca satisfacere a acestui tip de preferinţe nu ar trebui să constituie o sarcină a guvernului;
c) preferinţele impersonale îl implică în mod esenţial pe cel care le are, chiar dacă satisfacerea lor nu ar trebui să constituie o sarcină a guvernului.
- Punctul de vedere potrivit căruia, dacă o persoană are convingeri rasiste, iar societatea promovează politici prin care membrii unor minorităţi rasiale sunt integraţi social, atunci acea persoană ar trebui să primească unele beneficii pentru că societatea nu promovează convingerile sale, este (răspuns multiplu):
a) un argument în favoarea ideii că preferinţele politice nu ar trebui să conteze atunci când se pune problema egalităţii distributive;
b) un argument împotriva ideii că preferinţele politice ar trebui să conteze atunci când se pune problema egalităţii distributive;
c) un exemplu de preferinţă politică nesatisfăcută;
d) un exemplu de inegalitate nedistributivă.
- Teoriile autorităţii politice bazate pe consimţământ pot fi teorii (răspuns multiplu):
a) ale subordonării naturale;
b) care admit autoritatea în sens de drept;
c) care admit autoritatea politică în sens de expertiză;
d) care admit autoritatea politică în sens de permisiune.
- Teoria lui M. Olson potrivit căreia cu cât un grup de oameni este mai mare, cu atât este mai mică tendinţa acestora de a acţiona consensual:
a) întăreşte teoria contractului social;
b) slăbeşte teoria contractului social;
c) nu are nici o legătură cu teoria contractului social.
- Textul lui M. Olson: „Guvernarea unor grupuri mai mari decât triburile apare în mod normal nu datorită contractelor sociale sau tranzacţiilor voluntare de orice fel, ci mai degrabă datorită propriului interes al celor care pot organiza violenţa la cel mai înalt nivel. În mod natural, aceşti anteprenori violenţi nu se numesc pe ei înşişi bandiţi, ci dimpotrivă îşi dau lor şi urmaşilor lor titluri laudative”:
a) este un argument în favoarea contractualismului;
b) conţine o comparaţie între grupurile în care autoritatea politică se bazează pe un contract social şi grupurile în care autoritatea politică se bazează pe folosirea forţei;
c) este un argument critic la adresa contractualismului.
- Alegerea unei soluţii la întrebarea unde ar fi cel mai bine ca Adam şi Eva să se întâlnească, date fiind variantele exprimate în tabelul:
| Locul | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
| Beneficiul lui Adam | 0 | 6 | 16 | 19 | 22 | 28 | 34 | 40 | 44 | 46 |
| Beneficiul Evei | 36 | 36 | 34 | 32 | 30 | 26 | 22 | 18 | 8 | 0 |
depinde de:
a) opţiunile lui Adam;
b) opţiunile lui Adam şi ale Evei în aceeaşi măsură;
c) modul în care este definită soluţia;
d) opţiunile lui Evei.
- Dacă în tabelul:
| Locul | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
| Beneficiul lui Adam | 0 | 6 | 16 | 19 | 22 | 28 | 34 | 40 | 44 | 46 |
| Beneficiul Evei | 36 | 36 | 34 | 32 | 30 | 26 | 22 | 18 | 8 | 0 |
optăm pentru locul 8 ca fiind cea mai bună soluţie la întrebarea unde ar fi cel mai bine ca Adam şi Eva să se întâlnească, opţiunea noastră s-ar baza pe:
a) o justificare formală, care ţine seama de criteriul general potrivit căruia, dacă Adam şi Eva sunt fiinţe raţionale, ei nu vor alege o distribuţie a beneficiului care să fie mai mică decât cea obţinută în status-quo;
b) argumentul utilitarist potrivit căruia Adam trebuie să aibă beneficii mai mari decât cele obţinute în status-quo, unde acestea erau inferioare celor obţinute de Eva;
c) argumentul utilitarist potrivit căruia, suma beneficiilor celor doi ar trebui să fie maxim.
- Potrivit argumentului lui Thomas Hobbes în favoarea autorităţii absolute a statului, statul este învestit cu autoritate printr-un:
a) contract între indivizi şi stat;
b) act de permisiune din partea indivizilor;
c) contract între indivizi.
- Ideea lui Hobbes că indivizii sunt fiinţe egoiste (îşi urmăresc propriul interes) şi raţionale (în sensul că încearcă să obţină cel mai bun rezultat pentru ele) este, în argumentul în favoarea autorităţii absolute a statului:
a) premisă, pentru că pe ea se bazează concluzia lui Hobbes că suveranul trebuie să aibă puteri absolute;
b) concluzie, pentru că este derivată din ideea că statul trebuie să aibă puteri absolute;
c) premisă, pentru că pe ea se bazează concluzia că oamenii trebuie să-şi prezerve vieţile şi să-şi asigure o existenţă confortabilă.
- Potrivit argumentelor lui Robert Wolff referitoare la autoritatea statului, obligaţia indivizilor de a se supune statului:
a) presupune autonomia persoanei pentru că ideea de obligaţie are sens numai dacă persoanele sunt considerate autonome (adică, libere să aleagă, să evalueze alegerile şi să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor şi consecinţele acestora);
b) exclude autonomia persoanei, pentru că prin definiţie ideea de autonomie se opune ideii de supunere faţă de voinţa altuia;
c) exclude autonomia persoanei, pentru că persoanele autonome refuză întotdeauna să ţină seama de alte persoane.
- În termenii teoriei lui John Rawls, o societate este bine ordonată dacă:
a) indivizii au un comportament moral evident, chiar dacă instituţiile sociale nu respectă principiile dreptăţii distributive;
b) indivizii au o concepţie despre dreptate, justificată în cultura publică, coerentă cu principiile de organizare a instituţiilor de bază ale societăţii;
c) instituţiile sunt reglementate public după principii morale pe care indivizii au obligaţia de a le respecta necondiţionat.
- Modul în care este definit conceptul de „poziţie originară” în teoria lui John Rawls, constituie:
a) o consecinţă a aplicării principiilor dreptăţii;
b) o consecinţă a ideii de limitare a puterii statului;
c) o premisă a definirii autorităţii legitime, a limitelor statului, a stabilirii principiilor dreptăţii;
d) o premisă a definirii raporturilor contractuale dintre instituţii în cadrul unei societăţii bine ordonate.
- Relaţiile contractuale stipulate de teoria lui John Rawls a dreptăţii ca echitate sunt specifice unui:
a) contractualism originar, pentru că se bazează pe postularea unei poziţii originare;
b) contractualism ipotetic, pentru că acordul raţional la care ar ajunge persoanele depinde de posibilitatea ca acestea să se considere ele însele ca aflându-se într-o situaţie iniţială echitabilă;
c) contractualism implicit, pentru că se bazează pe modul în care este explicată originea autorităţii politice.
- Dacă avem de ales, ca fiinţe raţionale, în sensul lui John Rawls, între a merge la Paris şi la Roma, fără a putea să mergem în amândouă oraşele, şi ştiind că la Paris putem face tot ceea ce ne-am propus şi la Roma, dar şi alte lucruri pe care le dorim, şi alegem să mergem la Paris, noi aplicăm:
a) principiul probabilităţii mai mari, pentru că există probabilitatea mai mare de a face ceea ce ne dorim la Paris;
b) principiul mijloacelor efective, pentru că Parisul ne oferă şansele de care avem nevoie pentru a ne realiza scopurile în mai mare măsură decât Roma;
c) principiul caracterului cuprinzător, pentru că există şanse mai mari să ne realizăm scopurile pe care ni le-am propus în Paris decât în Roma;
d) principiul caracterului curprinzător, pentru că pe lângă scopurile pe care ni le-am propus pentru a fi realizate în Roma, Paris ne oferă posibilitatea de a realiza şi alte scopuri.
- În cadrul teoriei politice a lui John Rawls, ideea că societatea este un sistem echitabil de cooperare între persoane libere şi egale între ele este:
a) o premisă a teoriei;
b) o consecinţă;
c) o regulă.
- În cadrul teoriei lui John Rawls, a spune că o persoană este raţională în sensul raţionalităţii instrumentale, înseamnă a spune că:
a) acea persoană acţionează în vederea realizării unui bine general definit în mod raţional;
b) acea persoană încearcă să aleagă cele mai bune mijloace pentru a-şi atinge scopurile;
c) acea persoană are o capacitate de a se pune în locul oricărei alte persoane atunci când evaluează opţiunile acesteia.
- În cadrul teoriei lui John Rawls, a fi o persoană rezonabilă înseamnă a fi o persoană care:
a) îşi poate ierarhiza coerent opţiunile;
b) îşi poate alege mijloacele potrivit scopurilor propuse;
c) poate propune principii şi standarde de cooperare echitabile şi le poate respecta din proprie voinţă.
- Afirmaţia lui John Rawls, că libertatea nu poate fi limitată decât de dragul libertăţii este echivalentă cu ideea că:
a) singurul motiv pentru care libertatea individuală poate fi limitată este creşterea bunăstării materiale;
b) un aranjament social poate fi preferat dacă el conduce la o situaţie mai bună pentru cei mai dezavantajaţi, chiar dacă aceasta presupune o limitare a libertăţilor individuale;
c) bunăstarea materială nu este un motiv pentru care libertăţile individuale să fie limitate.
- Partea a doua a celui de-al doilea principiu al dreptăţii al lui John Rawls, potrivit căreia: inegalităţile sociale şi economice trebuie distribuite funcţiilor şi poziţiilor deschise tuturor în condiţii de oportunitate echitabilă, este echivalentă cu ideea că:
a) în competiţia pentru funcţii şi poziţii sociale trebuie eliminate inegalităţile determinate de circumstanţe sociale;
b) în competiţia pentru funcţii şi poziţii sociale pot fi admise anumite inegalităţi determinate de circumstanţe sociale;
c) în competiţia pentru funcţii şi poziţii sociale inegalităţile determinate de circumstanţe sociale pot constitui criterii de distribuire a beneficiilor.
- Principiul bunăstării este un principiu:
a) egalitarist, pentru că afirmă că instituţiile sociale trebuie evaluate în funcţie de bunăstarea pe care o produc la nivelul fiecărui individ în mod egal;
b) egalitarist, pentru că susţine evaluarea instituţiilor din punct de vedere al măsurii în care satisfac preferinţele fiecărui membru al societăţii în mod egal;
c) utilitarist, pentru că instituţiile sunt evaluate din punct de vedere al bunăstării membrilor societăţii;
d) utilitarist, pentru că instituţiile sociale sunt evaluate în raport cu mărimea beneficiilor individuale, acestea fiind considerate ca distribuite în mod egal indivizilor.
- Primul principiul al dreptăţii al lui John Rawls, potrivit căruia fiecare persoană are un drept egal la cea mai extinsă schemă de libertăţi egale de bază, compatibilă cu o schemă de libertăţi similară pentru toţi, este coerent cu sau are drept consecinţă sau este echivalent cu ideea că:
a) distribuţia beneficiilor la nivelul fiecărui membru al societăţii nu este atât de importantă ca suma totală a beneficiilor individuale;
b) fiecare membru al societăţii îşi poate construi şi urma propriul plan de viaţă, chiar dacă majoritatea îl consideră greşit şi poate ar vrea să îl vadă interzis;
c) acţiunile oamenilor nu trebuie evaluate, din punctul de vedere al unei teorii politice, în raport cu consecinţele lor.
- Teza potrivit căreia o societate este dreaptă dacă instituţiile sale importante sunt astfel aranjate încât să producă cea mai mare satisfacţie pentru toţi indivizii ei este tipic:
a) egalitaristă, pentru că tratează indivizii ca fiind egali;
b) utilitaristă, pentru că evaluează o societate din punct de vedere al satisfacţiei pe care o produce pentru cetăţenii ei;
c) pluralistă, pentru că acordă importanţă egală tuturor valorilor existente într-o societate.
- Prin „bunuri primare”, John Rawls înţelege:
a) acele bunuri care revin cetăţenilor prin aplicarea principiului utilitarist al bunăstării;
b) libertăţile de bază, venitul şi averea, şansele de a ocupa funcţii şi poziţii sociale, bazele sociale ale respectului de sine;
c) acele efecte pe care instituţiile sociale le au asupra bunăstării membrilor societăţii.
- Principul al doilea al dreptăţii al lui John Rawls, potrivit căruia inegalităţile sociale şi economice trebuie să conducă la cel mai mare beneficiu aşteptat al celui mai slab avantajat, este din punctul lui Rawls de vedere:
a) compatibil cu ideea că important pentru evaluarea unei societăţi sau instituţii este modul în care este distribuită suma totală a beneficiilor individuale;
b) compatibil cu ideea că diferenţele dintre persoane nu sunt importante din punct de vedere al valorii morale a distribuirii bunurilor în societate;
c) incompatibil cu ideea că pentru evaluarea societăţilor nu contează în primul rând modul în care este distribuită suma totală a beneficiilor individuale.
- Dacă răspunsul la întrebarea: Unde ar trebui să se întâlnească Adam şi Eva este, potrivit tabelului de mai jos, 8 (valorile beneficiilor corespunzătoare status-quo-ului sunt: 4 pentru Adam şi 2 pentru Eva, iar indicii sociali sunt 0,5 pentru Adam şi 1 pentru Eva), atunci:
| Locul | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
| Beneficiul lui Adam | 0 | 12 | 32 | 38 | 44 | 56 | 68 | 80 | 88 | 92 |
| Beneficiul Evei | 36 | 36 | 34 | 32 | 30 | 26 | 22 | 18 | 8 | 0 |
a) soluţia a fost stabilită pe baza unor argumente utilitariste, pentru că se ţine seama de indicii sociali şi de faptul că beneficiile sunt oarecum apropiate;
b) soluţia a fost stabilită pe criterii utilitariste, pentru că suma beneficiilor totale este maximă;
c) soluţia a fost stabilită de către Adam pe baza principiului empatiei.
- Dacă cea mai bună alegere a unui aranjament social din cele prezentate în tabelul următor (în care indicele social al Evei şi al lui Adam este 1, iar status-quo-ul este 4 pentru Adam şi 2 pentru Eva) este 6, atunci:
| Aranjament social | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
| Beneficiul lui Adam | 0 | 6 | 16 | 19 | 22 | 28 | 34 | 40 | 44 | 46 |
| Beneficiul Evei | 36 | 36 | 34 | 32 | 30 | 26 | 22 | 18 | 8 | 0 |
a) soluţia a fost stabilită pe baza unor argumente egalitariste pentru că beneficiile suplimentare sunt egale;
b) soluţia a fost stabilită pe baza unor argumente utilitariste pentru că beneficiile celor doi sunt maxime;
c) soluţia a fost stabilită pe baza unor argumente utilitariste, pentru că suma beneficiilor celor doi este cea mai mare.
- Dacă eu cred că sunt liber doar în măsura în care altcineva nu îmi limitează acţiunile, eu folosesc „liber” cu sensul de:
a) libertate negativă;
b) libertate pozitivă;
c) libertate spirituală.
- Dacă eu cred că o acţiune sau o regulă este corectă şi valoroasă din punct de vedere moral dacă ea produce cea mai mare satisfacţie pentru toţi cei implicaţi sau afectaţi, atunci punctul meu de vedere este:
a) individualist;
b) utilitarist;
c) colectivist.
- Dacă eu cred că diversitatea socială este mai bună decât omogenitatea socială pentru că, diversitatea socială presupune experimentarea unor moduri de viaţă diferite şi, astfel, cei care sunt prin natura lor mai puţin creativi pot evalua mai multe posibilităţi pentru a-şi creşte satisfacţia, punctul meu de vedere este:
a) utilitarist;
b) individualist;
c) colectivist.
- Dacă noi credem că mentalitatea grupurilor este diferită de cea a persoanelor, poziţia noastră este:
a) holistă;
b) individualistă;
c) autoritaristă.
- Dacă accceptăm că definiţia libertăţii este : x este liber faţă de y să facă (sau să nu facă, să devină sau să nu devină) z, unde x sunt persoane, y sunt aranjamente sociale, iar z sunt acţiunile persoanelor, atunci noi suntem :
a) adepţi ai libertăţii pozitive;
b) adepţi ai libertăţii negative;
c) adepţi ai libertăţii ca determinare interioară.
- Dacă eu cred că sunt liber în măsura în care “eul” meu “autentic”, spre exemplu „raţiunea”, reuşeşte să domine impulsurile şi dorinţele care formează “eul” meu “empiric”, atunci eu folosesc cuvântul “liber” cu sensul de:
a) libertate negativă;
b) libertate pozitivă;
c) libertate socială sau politică.
- Teza potrivit căreia teoriile sociale pot fi reduse la teorii despre indivizi este:
a) holist ontologică, pentru că indivizii sunt văzuţi din perspectiva structurilor sociale;
b) holist epistemologică, pentru că indivizii sunt întotdeauna purtătorii unor valori şi reprezentanţii unor culturi;
c) individualist ontologică, pentru că indivizii sunt consideraţi fundamentali pentru o teorie despre societate;
d) individualist epistemologică, pentru că explică comportamentul social şi fenomenele sociale din punct de vedere al anumitor caracteristici individuale ;
e) individualist metodologică, pentru că reduce conceptele referitoare la fenomenele sociale la concepte referitoare la indivizi;
f) individualist epistemologică, pentru că defineşte noţiunile referitoare la fenomenele sociale prin noţiuni referitoare la indivizi.
- Dacă noi credem că fenomenele sociale pot fi definite în termeni ai acţiunilor şi caracteristicilor psihologice individuale, atunci abordarea noastră este (răspuns multiplu) :
a) colectivist ontologică;
b) individualist ontologică;
c) colectivist teoretică;
d) individualist teoretică;
e) individualist epistemologică.
- Prin faptul că John Rawls consideră poziţia originară un instrument de reprezentare se înţelege că:
a) persoanele situate în această poziţie îşi reprezintă relaţiile dintre instituţii în structura de bază a societăţii;
b) poziţia originară oferă o imagine a modului în care indivizii îşi reprezintă principiile dreptăţii;
c) poziţia originară oferă o imagine a modului în care cooperarea în cadrul structurilor de bază ale societăţii se stabileşte între părţi ca reprezentanţi ai cetăţenilor liberi şi egali.
- Dacă interpretăm noţiunea de „văl al ignoranţei” ca fiind o caracteristică a celor aflaţi în „poziţia originară”, care constă în faptul că aceştia îşi pot manifesta şi evalua preferinţele empatice fără a-şi cunoaşte poziţia în societate, prin empatie înţelegându-se o modalitate de selectare a unui echilibru sau acord, modul nostru de raţionare este:
a) tipic individualist, pentru că empatia este o caracteristică psihologică a indivizilor;
b) tipic holist, pentru că acordul obţinut prin empatie este o consecinţă a exersării unei funcţii sociale;
c) tipic evoluţionist, pentru că empatia este o caracteristică naturală a oamenilor care funcţionează ca un mecanism de selectare a unui echilibru social.
- Dacă eu cred că libertatea individuală ar trebui considerată un principiu moral de acţiune politică, strategia mea de justificare a libertăţii este:
a) consecinţionistă;
b) deontologistă;
c) utilitaristă.
- Afirmaţia „unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora” îi aparţine lui:
a) J. St. Mill, în lucrarea Liberalismul politic;
b) J. Rawls, în lucrarea O teorie a dreptăţii;
c) Fr. Von Hayek, în Constituţia libertăţii;
d) Fr. Von Hayek, în Despre libertate;
e) J. Rawls, în Liberalismul politic;
f) J. St. Mill, în Despre libertate;
g) J. St. Mill, în Principiile economiei politice.
- Dacă o acţiune individuală nu poate fi considerată nici legitimă nici ilegitimă, atunci ea intră în sfera:
a) publică;
b) privată;
c) acţiunilor de tip other-regarding.
- Argumentul că indivizii nu ar trebui să beneficieze de libertate în cazul unor acţiuni care îi privesc în mod direct, chiar dacă acestea ar avea efecte negative doar asupra lor, pentru că aceşti indivizi nu se pot conduce singuri, este:
a) un argument bazat pe presupoziţia că o persoană care îşi produce vătămări este un exemplu negativ pentru ceilalţi;
b) un argument paternalist;
c) un argument bazat pe presupoziţia că nicio persoană nu este în întregime izolată.
- Atunci când în Marea Britanie, în 1957, Raportul Wolfendorf al Comitetului asupra delictelor de homosexualitate şi prostituţie stabilea că „comportamentul homosexual între adulţi care consimt să nu mai fie considerat un delict penal”, s-a considerat că:
a) există o diferenţă între homosexualitatea ca act sau comportament ilegal şi homosexualitatea ca act sau comportament imoral;
b) homosexualitea ţine de domeniul moralităţii şi nu al legalităţii;
c) homosexualitatea nu poate fi evaluată nici moral, nici juridic.
Bibliografie:
Adrian Miroiu, Introducere în filosofie politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
